de Friedrich Schiller
Regia: Bernd Guhr
Despre naşterea piesei: Schiller s-a apropiat prin această lucrare, concepută în anii 1802/1803 în versificaţie tragediană clasică - iambi fără rimă cu cinci picioare - de modelul tragediei greci. După mai multe lucrări inspirate din motive istorice reale, autorul se afla în căutarea unui subiect ce urma să corespundă unei drame analitice, aidoma piesei Oedip Rege. Prin intermediul intervenţiilor solului şi ale corurilor, spectatorul este informat despre cele petrecute înainte de debutul acţiunii. Spre diferenţă de clasicii greci, la Schiller corul are o dublă menire: pe de o parte asigură un comentariu-avertisment, într-o manieră strictă, distantă, iar pe de altă parte, divizat în două, corul participă la acţiune de partea fiecăruia din cei doi fraţi. În eseul său Despre utilizarea corului în tragedia greacă, plasat în deschiderea volumului ce cuprinde ediţia tipărită a Miresei din Messina, Schiller nota: "Corul, un personaj imens în monumentalitatea sa scenică, constituie elementul fundamental ce se opune naturalismului pe scenă." Premiera absolută a piesei a avut loc la 19 martie 1803 la Weimar.
Suita lui Don Manuel:
Christine Cizmaş
Vlad Alexej Cobeţ
Andrei Hansel
Andrea Nistor
Diana Türck
Suita lui Don Cesar:
Sebastian Borlovan
Alexandra Gontean
Rareş Hontzu
Ramona Olasz
Andrei Nistor
Alina Stan
„Motivului biblic al fraţilor (pregnant în Hoţii) i se adaugă în
acest text unul antic, oedipian (mireasa, cauza reizbucnirii
conflictului, se dovedeşte, prea târziu, a fi tocmai sora lor), aşa
încât invocarea destinului şi excelarea tragicului revin obsesiv
versurilor rostite în exclamaţii sau ziceri prevestitoare, într-o
muzicalitate de factură antică anume reînviată de poetul Schiller. Ne
aflăm într-un tragic poetic, plusat conştient spre un lirism mesager.
Spectacolul, în simplitatea lui – se joacă direct pe scândură, cu
câteva elemente de decor concepute de Geta Medinski: nişte coloane
răsturnate, scaunul guvernatorului cu însemnele, adică, precum în
"teatrul sărac" – este ţinut în sobrietatea discursului, aşa încât
tocmai realitatea întâmplărilor, susţinerea dramaticului să nu cadă în
neverosimil. Tonul măsurii îl dă actriţa Ida Jarcsek-Gaza, - în timp ce
are de dus rolul de mamă şi principesă de Messina al Donnei Isabella
între durere şi speranţă, bucurie şi disperare – prin ţinută şi
stăpânirea exprimării, în econoimie de excese, cu o expresie motivată a
încercatei eroine. Mai explozivi îi sunt copiii, războinicii eroi,
certaţi, împăcaţi, dar aruncaţi prin destinul orb al iubirii în
conflict. Cel bun, Don Manuel, este înzestrat cu vivacitate şi
stăpânire de sine de către actorul Alexandru Mihăescu, iar celălalt,
cel mic, invidios, gelos, Don Cesar, fratricid şi sunucigaş sub "povara
cea mai grea" – "propria vină", îi revine tot unui tânăr actor, Colin
Buzoianu, reuşit interiorizuat în finalul personajului său. Daniela
Török, tânăra actriţă a teatrului, compune fericit profilul zbuciumat
al fiicei şi surorii, Beatrice. Corurile cu cei doisprezece, şase-şase,
întreţin fiorul lirico-dramatic, într-un spectacol situat în afara
spectaculozităţii, menţinut, prin opţiune regizorală, într-o rostire
echilibrată a dramaticului schillerian.”